Depresia nu e o boala, ci o lume bolnava. O lume intunecata in care ne invartim in vid, devenind nimeni. O lume oarba in care totul este nedreptate si minciuna. O lume rece si murdara, in care principiile sunt moarte, iar valorile sunt sufocate de vicii. O lume egoista in care toti sunt pe cont propriu calcand peste ceilalti si supravietuind prin compromisuri. O lume singuratica, in care dragostea nu este decat un amanunt dintr-un subiect complex, fara sa-i influenteze catusi de putin sensul. Aceasta lume e construita si vizibil constientizata prin depresie. Depresia – o alta lume!
Depresia ne joaca feste adeseori, de obicei cand pierdem ceva…un prieten, o slujba, o relatie, un sens. Si odata cu asta ne uitam scopul. Asta daca l-am stiut vreodata. Ne uitam scopul sau il ignoram. Sau bineinteles pur si simplu ajungem sa-l consideram nesemnificativ. In zadar cautam altul, caci nimic nu mai are sens. Nu exista nimic care sa ne multumeasca sau sa ne motiveze sa inaintam. Nu exista pentru ca nu mai suntem capabili sa constientizam. Pana si rationamentul devine deteriorat de insasi aceasta lume a depresiei. Orice ratiune ne impinge spre marginea acestei punti care este viata.
Si atunci fara rationament, fara luciditate suntem pierduti. Sau din contra suntem prea lucizi, iar luciditatea intr-o asemenea lume ucide cu sange rece. Luciditatea ajuta la descoperirea adevarului, iar Adevarul nu e tocmai unul usor de suportat. Pana la urma lumea este asa cum este. Frumoasa cand traim cu capul in nori si anosta atunci cand o privim cu luciditate. Printre randuri. La urma urmelor ce ne inconjoara? Nedreptatea realizata de semenii nostri, coruptia celor care ne conduc, furtul propriilor avutii, viciile tuturor, dragostea condusa mai mult de instincte decat de sentimente, relatii pe interes, oportunitati de care se bucura doar cei vicleni, intamplari deocheate si defaimare. Nimicnicie, nihilism… aceasta e lumea nu creata prin depresie, ci lumea reala. Depresia, din pacate sau nu, e cea care ne ajuta sa o vedem asa cum este. Daca nu o vedem nu inseamna ca nu este, ci ca nu vrem sa o vedem. Pacatul, ispita, viciul, raul, toate aceastea intr-unul singur e insasi baza si stalpul acestei lumi. Putem iesi din depresie, dar nu putem iesi din aceasta lume. Daca trecem puntea suntem morti. Si apoi renuntarea nu e o solutie.
E ciudat cat de clar putem vedea uneori. Si cat de neputinciosi suntem in fata acestei panorame. Ne acopera pe de-a intregul desi si noi cumva facem parte din ea. Dar noi suntem deja nimeni. Ce rost ar avea sa subliniem si raul din noi, daca noi suntem doar un vid intr-un vid si mai mare?
Si totusi cat de mult ne acapareaza aceasta panorama incat nu mai suntem capabili sa privim langa noi? E adevarat ca privind in departare vedem furtuni si incendii, dar aici, aici langa noi ce este? De accea incepusem sa subliniez ca intr-o anumita masura depresia anuleaza luciditatea. Din acest punct de vedere, caci aproape nu exista niciun peisaj, totul este in ceata. De este iubire o simtim ca pe o naluca, dar nu o constientizam intr-atat incat sa-i intindem mana sa ne ridice, cum am putea daca nu-i stim directia? Sau pentru ca nu mai avem incredere. Iubirea devine ca un clovn in plin show de echilibristica in cadrul unui imens circ. O singura greseala si poate aluneca in gol. Si astfel reactionam disperati. Pe de-o parte nu ne incredem in ea, pe de alta ne agatam de ea, de aceasta naluca, ca sa nu o pierdem. Poate o naluca e mai bine decat nimic. E adevarat ca nu o deslusim clar in ceata, dar simpla ei prezenta e, se pare, singura noastra arma. Asa indoielnica, asa nesigura, asa slaba. Ce altceva avem? Scrumul din incendiile indepartate, resturile din furtuni? Vantul rece care ne sufla in nari sufocandu-ne de fum? Apa care ne plimba dintr-o parte in alta? Nimic, absolut nimic. Ne agatam de aceasta naluca cu ultimele noastre forte, desi nu e indeajuns pentru a fi salvati. Continuam sa calatorim fara directie, intr-o lume atemporala, fara puncte cardinale si fara viata.
Intrebarea e: ce salvare avem? Relatia cu Dumnezeu clar e slabita, semenii nostri ne par mult prea indepartati pentru a le cere ajutorul, din egoism sau din prejudecati. Lumea nu pare a mai avea nimic de oferit, pana si razele de soare ne evita, iar stelele se indeparteaza. Drumurile toate se unesc pentru a conduce spre aceeasi gaura neagra, iar aerul pare sufocant. Salvarea, unde o fi? Cumva vrem cu totii sa fim salvati. Altfel nu ne-am pune intrebari. Nu am mai gandi, nu am mai scrie. Vrem, dar nu avem putere si nici speranta. Asteptam fara lupta. Asteptam o salvare, un sens, un scop. Nu se poate fara scop. Daca nu l-am fi pierdut, noi am fi fost cineva. Nu ne-am fi transformat in „nimeni”.
Dar cati isi cunosc scopul, misiunea pentru care exista in aceasta lume? Poate multi nici nu-l stiu si nici nu au nevoie a-l sti. Si-l construiesc singuri, sau urmaresc unul fals.
Eu insa vreau sa-l stiu, si cu cat vreau mai mult cu atat simt ca ma indepartez de ceea ce vreau sa stiu. As putea trai in ignorare, dar aceasta alegere nu-mi sta in caracter. Uneori ma satur de atata cautare si cobor aici in aceasta lume a depresiei. Nu ma mangaie si nici nu ma ucide. Caci sunt deja sub anestezie, o anestezie care-mi transforma bucuriile in cuburi de gheata, dar care nu-si face efect in cazul durerilor. O anestezie impotriva binelui si frumosului. Restul salasluieste intr-un mod crud in tot ceea ce ma inconjoara.
Depresia poate totusi e un mod mult prea crud de a descoperi realitatea. Sau poate realitatea insasi e cruda. Nici nu stiu care prevaleaza in cruditate. Dar nici nu conteaza. Pacat ca exista.
Totusi (totul) este trist in lume. Iar depresia subliniaza si detaliaza acest lucru intr-un mod foarte clar si precis.
Any solution to escape?