Intr-o lume in care oamenii nu sunt fericiti, de ce ne dorim totusi fericirea?
Adeseori ne simtim blocati in realitate, fara nicio scapare sau plan de siguranta. Dar nu putem sa renuntam, caci nimic nu pare a ne apartine – nici macar viata noastra.
Privitul cerului a devenit o arta de mult uitata. Cine isi mai poate inalta sufletul catre cer, cand ochii vad doar intunericul?
Sa fii fericit este mai mult decat un vis. Visul cel putin are forma, culoare, timp si natura. Fericirea in schimb este precum aerul – nu o vezi, nu o poti atinge, nu o poti culege. Doar o simti, sau doar iti este utila. Dar daca am putea sa definim fericirea, atunci am sti incotro sa ne indreptam si am putea inainta.
Oamenii sunt blocati adeseori in vieti nedorite si nesatisfacatoare. Cu cat ramai mai mult blocat intr-o situatie care iti displace, cu atat radacinile nefericirii devin mai puternice, iar iesirea din impas – imposibila.
Nefericirea oboseste. Ai vrea sa poti scapa, dar nu ai forte. E mai usor sa ne complacem decat sa luptam. E mai usor sa ne adaptam decat sa ne schimbam. E mai usor sa ramanem pe loc decat sa inaintam. Obosim numai gandindu-ne, iar gandurile negative sufoca si secatuiesc de seva orice fiinta umana. Suntem blocati si obosim.
Concluzionez cu intristare, si fara ezitare, ca maturitatea este un regres. Oboseste, sufoca si ucide – ucide visul, speranta si gandul ca suntem nemuritori. Gand dulce al tineretii, care dispare prea repede intr-un timp prea scurt.
Oamenii incep prin a gandi ca totul este posibil, si apoi ajung incet la credinta trista ca cerul a murit…
Si totusi, iata-l sus, deasupra noastra mai luminos ca niciodata, oferindu-si splendorile ochilor tristi si ezitanti.
Dar nu e suficient. Cerul pare din ce in ce mai indepartat, si speranta ca il putem cuprinde cu puterea imaginatiei devine fada… intentia de asemenea.
Viata se metamorfozeaza in vant… astazi il simti, maine dispare… Iubirea e precum raul, rece si grabita, si nu ne ramane decat speranta zilei de maine. Si traim pentru maine, poimaine, poate un pic pentru azi.
In ce sa mai credem cand totul este derizoriu? Cand noi insine suntem atat de neputinciosi, cand nu mai simtim nicio forta pe care sa ne bazam? Cum poti sa crezi in ziua de maine, cand nu suntem siguri nici macar de ziua de astazi? Nu putem merge cu totii la Manastire si sa ne daruim lui Iisus Hristos, lumea trebuie sa continue. Dar pe ce fundament? Ciclul vietii e mult prea banal, gol, superficial. Ne nastem, crestem, ne indragostim, facem copii, si murim. Intre aceste etape incercam sa supravietuim – foamei, lipsei de bani, deceptiilor, depresiilor si rautatii lumii. Oare atat sa ne fie dat? Fara nicio misiune speciala, fara nicio putere speciala, fara nicio amprenta, fara nicio recunoastere? Supravietuire si anonimat? Asta e tot? Blocati intr-o societate neonesta si corupta, in care diferenta dintre rau si bine este estompata? Orbiti de principii eronate si mereu cu o privire aruncata peste umar pentru a nu fi nimiciti de propria umbra?
De ce?
De ce doar atat?
Muncim o viata intreaga pentru o situatie materiala, cand noi nu ne dorim decat imbogatirea sufletului si implinirea fiintei – dificile de atins in societatea moderna. Si de aici blocarea esentei noastre. De aici nefericirea interminabila. Pentru ca nu este posibil sa fii fericit aici si acum. Nu e posibil sa ramanem puri in interior, atunci cand totul tine de exterior. Facem lucruri doar pentru ceilalti, si gandim la unison cu societatea si nu cu sufletul nostru, asa cum ar trebui.
Cum putem face o schimbare in viata noastra fara a fi etichetati? Cum putem fi liberi daca propriile noastre ganduri sunt de fapt gardurile ce ne tin pe loc?
Iubeste, casatoreste-te, procreeaza… in rest nu conteaza daca esti iubit, respectat, fericit. Ramai acolo, nu pleca, caci vei fi judecat si alungat din cercul nobil. Nu schimba nimic, caci te vei rataci. Si e adevarat… schimbarile ratacesc sufletul, de aceea obosim atat de repede, inainte de a ajunge la jumatatea drumului. Obosim, caci suntem ingraditi: de nestiinta zilei de maine, de nimicnicia noastra si a celorlati, de nestiinta binelui. Incotro sa o luam daca fericirea nu are definitie? Incotro sa o luam daca viata nu ne apartine? Incotro sa o luam daca totul e trecator si rece? Incotro sa o luam daca nu suntem siguri de ziua de maine? Cum sa ne eliberam de aceasta nefericire care intuneca cerul? Exista vreun colt pamantesc unde fericirea este bine definita, posibila si traita?
Probabil ca numai omul care nu sapa este multumit. Dar omul care nu sapa nu va gasi niciodata o comoara… In esenta suntem toti niste gradinari, pentru ca samanta divina din noi ne ajuta sa gandim, sa credem si sa speram la ceva dincolo de ceea ce este palbabil, la o lume perfecta.
In schimb, gradinaritul macina, sufoca, oboseste, nefericeste, distruge pentru ca abia apoi sa creeze acea gradina ideala la care aspiram voit sau nevoit din scutece.
Pana la urma viata este doar o multitudine de etape care ne fac sa crestem, din care invatam, culegem si recoltam roade pana la sfarsitul veacului.
Si totusi, fericirea ramane o alegere. Oamenii evolueaza datorita talentelor inascute si a celor dezvoltate in timp. Unui adult cu o copilarie fericita ii este mult mai usor sa perceapa acest sentiment si sa il traiasca, pe cand un adult care a dus lipsa de atentie si afectiune trebuie sa invete singur sa fie fericit. In cazul celui din urma, acest proces, in parte neuronal si chimic, este mai dificil de angrenat in creier. Asa ca el trebuie sa se obisnuiasca si sa caute fericirea peste tot. Pentru ca altfel ii este mai usor sa gaseasca motive de a fi nefericit. Si aici nu ma refer doar la copiii orfani. Totul tine de conduita si simtaminte. Un copil fara parinti, desi mai greu, poate creste vesel si avid de fericire, pe cand un copil crescut intr-un camin intreg poate duce lipsa de iubire. Nu prezenta sau cantitatea conteaza, de-or fi unul sau doi parinti, ci calitatea. Daca o persoana nu a primit atentie in copilarie, va fi mereu in cautarea atentiei celor din jur, adeseori de la persoane nepotrivite. Si va fi nefericit nu pentru ca nu ar avea motive sa fie astfel, ci pentru ca nu stie cum poate sa fie altfel.
De aceea, la un moment dat, fericirea este pur si simplu o alegere. Poti trai furios si frustrat o viata intreaga, gandindu-te le ceea ce nu ai sau nu ai avut, sau poti alege sa fii fericit chiar azi, indiferent de circumstantele exterioare. Mereu va fi mai usor sa alegem sa fim nefericiti, dar este mult mai intelept sa fim fericiti.
Pana la urma, fericirea este un proces chimic pe care il putem intelege usor, il putem invata, manevra si folosi in folosul nostru.
E de ajuns sa privim cerul, sau sa schitam zambete in jurul nostru, pentru ca apoi sa simtim pace. Putem incepe prin a mima, pentru ca apoi sa credem cu adevarat. Cand altii cred ca esti fericit, ia-te dupa ei, spunea un clasic plecat in alte lumi. Ia-te dupa ei, si vei deveni fericit cu adevarat.
Alegeti sa fiti fericiti. Acum!