Viata…acest sir de intamplari care ne ocupa tot timpul. Acest sir de intrebari care ne macina intreaga existenta. Acest sir de clipe care formeaza Sinele absolut.
Cerul pare mereu atat de aproape, dar pana si un pas spre el e imposibil. Aspiram la ceea ce e este mai inalt nu din cauza inaltimii, ci probabil din cauza imposibilitatii faptului implinit. Gandurile ne ataca la fiecare milisecunda si oricat de mult am medita, ne dam seama ca nu este in puterea noastra de a decide. Nici macar pentru noi. Gandim tot timpul si tot nu ajungem la intelepciune. Cautam raspunsuri si nu gasim decat alte intrebari. Citim pentru a ne cultiva si ajungem la un nivel existential si mai haotic. Dezechilibrul interior ne dezarmeaza. Ce folos atatea stele daca nu le putem cuprinde cu ochiul?
La ce folos dansul norilor daca nu putem participa la hora? Ce folos are stralucirea soarelui daca nu putem straluci ca el? Ce folos atatea posibilitati imposbile? Toate minunatiile din jur exista pentru a evidentia cat de limitati suntem noi, oamenii. Cerul ne este interzis, zborul ne este interzis, pana si lumina se dobandeste atat de greu. Nu putem decat sa stam in groapa noastra de gunoi si sa admiram ceea ce poate nu vom obtine niciodata.
Si forta vantului ne este superioara. Si atunci noi, noi ce puteri avem? De ce suntem in stare? Si cat de limitate ne sunt limitele? Vointa, vointa e libera, dar ce folos? Ce poate face vointa pentru noi? Trupeste suntem deja niste cadavre. Sufletul, singurul lucru de prêt pe care il avem nici macar nu e al nostru. Creierul nu poate duce cate exista. Si atunci, si atunci, ma intreb eu, infima si nesemnificativa intr-o lume minunata si grandioasa, pe care o privesc dintr-o gaura neagra din acest cosmos, eu ce forta am? Care imi este calea? Care-mi este puterea? Trebuie sa fi avut cineva un plan si pentru mine. Caci eu sunt inofensiva…si fara grai, si fara sunet. Caci nu pot intelege limbajul copacilor, nu pot intelege privirea lunii, nu pot intelege cantarile pasarilor si nu pot citi miscarea stelelor. Nu stiu de unde vine inceputul si nu inteleg sensul sfarsitului.
De ce pamantul se invarte in jurul soarelui daca oricum soarele e mai mare decat acesta? Si cum se face ca in timp ce ne miscam odata cu pamantul ajungem in alta parte, cand fizic, de fapt stam pe loc? Si cum de vremea poate fi diferita in doua zone apropiate daca soarele e atat de mare? Si de ce ni s-au mai dat capacitati superioare daca natura ne este inferioara?
Ce folos atatea culori daca viata e alba si moartea neagra? Exista si altceva in afara de viata si moarte? Exista cumva sapte etape ale existentei asa cum exista cele sapte culori ale curcubeului? Traim intr-o nimicnicie, nimicniciti de propriile noastre limite, inconjurati fiind de etern. Ce poate fi mai frustrant decat asta? Cata inutilitate, cata neputinta a rasei umane…
Ce s-ar intampla daca am putea zbura? Cum ar fi daca am putea trai si in lumea fiintelor necuvantatoare si in toate celelalte lumi? Am decadea ca Lucifer? Am fi aruncati in Valea Plangerii ca personajul lui Ispirescu? Ca sarmanul Dionis?
“Le monde est une vallée des pleurs, mais somme toute, bien irriguée”. (Paul Morand).
Iar daca e asa, cu ce ne hranim? Cu imposibilitatea de a ne inalta? Inaltarea nu poate fi decat periodica sau, eventual, un drum mai rapid spre cadere, conform simbolului adamic. Cum sa mai aspiram la superioritate daca si fenomenele inconjuratoare sunt inferioare la randul lor? Priviti cerul. E mereu albastru, rareori isi schimba culoarea. Pana si el are limite. Pana si nemarginitul este marginit. Donc l’homme est rien. Parce que le monde est petit. L’eternite c’est une seule chose. C’est unique. Nous sommes beaucoup, donc petits. Rien…parce que tout passe, parce que l’existence est un cercle. Tout ce qu’etait ne serait plus, et tout ce qu’est etait…