Marta Petreu (Rodica Marta Vartic, Cluj 1955) este unul dintre acele genii literare căruia nu îi este frică să scrie cu luciditate, empatie și patos despre pătura culturală românească, așa cum a fost și a devenit ulterior. Sau cel puțin așa o numesc eu – un geniu. Dovadă stau scrierile ei pline de informații semnificative, năucitoare și captivante despre atâtea personalități literare despre care poate citim zilnic, dar de fapt nu știm nimic.
Am descoperit-o pe Marta Petreu în urma unei provocări a Editurii Daffisbooks, și odată cu ea i-am descoperit pe Lovinescu, Ionescu, Ion Popa, Manolescu, Nicolae Balota, etc. Dar mai ales perioada aceea fructuoasă a culturii românești, în care scrisul și cartea ofereau un anumit prestigiu, o anumită valoare celor activi în domeniu; perioada aceea zbuciumată și haotică dinaintea războiului și după, care îi obliga pe cei mai mulți dintre erudiții români să-și părăsească țara natală și să trăiască în exil.
Știu că a scrie o recenzie nu înseamnă doar să lauzi, ci să scrii exact ce ai simțit și ce ai descoperit trăind printre filele cărții. Citind Biblioteci in aer liber, m-am simțit importantă. Toată acea atmosferă de la Adunarea Uniunii Scriitorilor a fost o incursiune plăcută, anonimă (căci eu sunt un nimeni până la urmă), într-o lume dominată de valori și principii superioare celei de azi.
Erudiția Martei Petreu, studiile și preocupările ei filosofico-istorice transmise printr-un stil curgător, empatic, defensiv mi-a transmis o bucurie intelectuală pură, de parcă deodată făceam parte din lumea ei. Odată ce închideam cartea, mă simțeam copleșită de sentimentul banalității, trăsătură principală deprimantă a lumii superficiale de azi. Ceea ce m-a făcut să mă întorc la lectură iar și iar. În ciuda lipsei de simpatie pentru critică literară.
De fapt, Marta Petreu este ea însăși o bibliotecă vie, sensibilă, plină de mistere. Redactor sel al revistei Apostrof, a avut onoarea și privilegiul de a cunoaște personalități extraordinare ale culturii românești și de a lega prietenii remarcabile cu unele dintre ele, precum Mircea Zaciu, Ion Popa, Alexandru Vona. În Biblioteci în aer liber se oglindesc prietenii nemuritoare, amintiri despre destine singuratice care au făcut istorie prin cuvinte, amănunte personale despre omul din spatele scriitorului și zbuciumul spiritului literar care zace în ființa nimicnicită de limite, nevoi și societate.
Recunosc cu sinceritate că nu citesc critică literară. Singura perioadă în care trecea prin mâinile mele o asemenea carte era cea din liceu, din respect pentru materie și pentru venerabila doamnă profesoară de română, Mihaela Vlioncu. Însă Marta Petreu are un stil cuceritor, lejer, curgător. E greu sa te dezici de ea. Profesor de filosofie (din Cluj), așează cuvintele pe foaie la fel cum înfloresc florile primăvara – firesc, captivant, divin.
Spiritul ei filosofic, pe alocuri dramatic, se extinde cel mai mult în Ionescu în țara tatălui, în care îl prezintă pe Eugen Ionescu exact așa cum era: nihilist, dramaturg, revoluționar al teatrului românesc, oarecum mizantrop, sensibil și în continuă luptă cu moartea, cu viața, cu Dumnezeu și cu propriul sine, veșnic nemulțumit de propria existență, însa deasupra tuturor („Nu am nicio pasiune, nicio obsesie, în afară de mine.”).
Pentru Ionescu, „omul este o ființă mică, o marionetă în mână nu se știe cui.” Iar „lumea este ambivalentă: frumoasă și cumplită, înălțătoare și terifiantă.”
Printre cele mai cunoscute scrieri ale lui Eugen Ionescu se află: Nu 1934 (critică la adresa lumii), Elegii pentru ființe mici 1931, Omul cu valizele (propria criză identitară), Călătorii în lumea morților, Cantareața cheală, Scaunele, Rinocerii.
„Acest sentiment straniu si dramatic, că totul este o iluzie, că nu există realitate, m-a torturat toată viața.”
Însă cel mai mult am îndrăgit Asta nu este viața mea, în care am cunoscut-o pe Marta Petreu altfel: sensibilă, solitară, zbuciumată, cu o copilărie nefericită, în care mama nu știa să aline, iar tatăl a plecat prea devreme. Un destin hărăzit nu sieși, ci altora, căci a trăit mai mult pentru ceilalți – pentru a oferi, a asculta, a ajuta. Un suflet care a cunoscut mai mult moartea decât viața, dar care și-a dedicat tot, atât cât a avut, culturii românești. Dar poate că mă înșel, și asta nu e viața ei…
„Noi avem șapte vieți/ și amărăciune cât nouă”.
În poemele ei din Asta nu este viața mea, am descoperit o libertate a emoțiilor și a trăirilor incomensurabilă, terifiantă, apăsătoare, dar totodată eliberatoare. Versurile ei exprimă o conștientizare feroce a vieții așa cum este ea, fără perdele, metafore sau artificii. O sumedenie de întâmplări existențiale veridice care însumează destinul unui om autentic.
„Nimeni nu ne spune nimic. Nimeni nu ne cântă la leagăn ce-o să pățim/ nimeni nu ne spune din vreme că gluma asta/ în care n-am ales să jucăm și ține cât vrea ea/ pe care o tărâm după noi cu clopoței cu tot/ e drum prin mlaștină.”
Spirit filosofic, complex, erudit este copleșită de anonimat și perenitate – „mă strecor în lume pe vârfuri/ respir economicos să nu mă audă – dar totuși respir/ și încă mai fac umbră pământului.” Și împrumută starea de disperare, lipsită de speranță a lui George Bacovia – „Bâjbâim străini sub un cer de beton”, dar și starea senină a lui Nichita Stănescu – „mi-e bine/ singurătatea e o țară unu pe doi.”
Și nu, nu prea citesc poeme sau poezii. Dar Marta Petreu e altceva. Probabil că ar trebui inventat un alt gen literar, pentru că nu încape în nicio etichetă literară. Marta Petreu e un pic din toate. E o altfel de provocare, ce nu ține cont de preferințe sau cunoștințe culturale.
Un îndemn la lectură pură!