Romanul Tatăl celuilalt copil reprezintă viața de familie din Iran din perspectiva unui copil inadaptat, parțial neglijat care se refugiază în propria sa lume fără capacitatea de a se exprima.
Cartea înglobează cu autenticitate parcursul unui copil de la 4 ani până la 20 de ani în sânul unei familii cu 3 copii, în care așteptările nerealiste, criticile și diferențele dintre copii îi insuflă deficiențe de vorbire.
Acțiunea se învârte în jurul unui copil care vorbește despre frustrările, consecințele și sentimentele din copilăria sa dominată de nedreptate, lipsa afecțiunii și critică. Shahab este un copil care își dorește atenția și iubirea celor din jur, dar mai ales validarea acestora. Din cauza unei întârzieri în vorbire, copilul este dat la o parte, forțat și criticat continuu. Mai mult, deficiența sa devine centrul batjocorii astfel încât copilul, în inocența și în incapacitatea sa de a distinge răul de bine, este convins în final că este cu adevărat înapoiat.
Fratele său are propria sa soartă nedreaptă. Forțat să refacă mândria tatălui și a familiei se străduiește să devină cel mai bun la școală prin eforturi exagerate și evitarea unei vieți sociale. Mezina familiei în schimb capătă toată atenția și grija părinților. Acesta devine unul dintre motivele pentru care eroul cărții se simte nedemn de iubire și se adâncește într-o lume doar a sa, în care se poate simți liber și în siguranță. Tatăl se străduiește din greu să asigure un trai bun familiei, dar nu se îngrijește de nevoile lor emoționale. Mama, o persoană educată, este o femeie care se sacrifică pentru casă și copii, însă fără nicio bucurie în suflet.
Practic viața de familie este descrisă printr-o atmosferă sumbră, în care viața trece fără un scop suprem, în care grijile zilnice și reputația familiei domină nevoile principale.
Nefericirea, lipsa valorilor, incapacitatea de dărui, inexistența clipei, absența emoțională a tatălui influențează negativ copilăria și dezvoltă traume profund ascunse.
Neînțeles și neglijat, Shahab este absolut neputincios și ajunge să acționeze cu furie. Faptele sale, necugetate pentru ceilalți, sunt de fapt dorințe disperate de a se exprima, de a transmite ceva. De a-și afirma existența. Tăcerea reprezintă aici un protest suprem asupra unei lumi în care nu se încadrează. Însă în afară de mama care îl protejează adeseori, nu există nimeni altcineva care să îl vadă așa cum e – un copil bun, sensibil, isteț, cu o lume interioară bogată și cu dragoste pentru toți.
De aceea în loc să facă progrese, copilul inadaptat își asumă un statut inferior și ajunge să considere că tatăl fratelui său nu este și tatăl său. Căci copiii buni sunt ai tatălui, iar copii răi sunt ai mamei. Copilul trăiește continuu nedreptatea – prin toate acuzațiile celor din jur, dezamăgirea – prin trădarea părinților care nu au reușit să-i ofere prezumția de nevinovăție și furie – prin nepuținta de a se apăra, de a vorbi.
Autoarea reușeste cu o finețe psihologică să pună în plan secund cauzele unei traume des întâlnite în ziua de azi – deficiența de vorbire la copii. Unii copii încep a vorbi mai devreme, iar alții mai târziu. Copiii simt și trăiesc diferit. Cea mai des întâlnită cauză a acestei deficiențe este abandonul prin neglijența părinților, prin nerăbdarea acestora sau chiar prin absența lor, fie fizică, fie emoțională.
Chiar dacă un copil nu vorbește, el simte, aude și vede. Iar dacă este criticat sau forțat continuu, deficiența de vorbire se prelungește până când copilul va găsi un spijin.
În cazul romanului de față, Shahab găsește un sprijin în bunica sa care îl vede așa cum e, dincolo de incapacitățile lui. Nu îl trădează, nu îl forțează și nu se miră atunci cănd copilul în sfârșit rostește cuvinte cu voce tare. Treptat acesta își capătă stima de sine, încrederea în ceilalți și depășește frica de a se exprima. Lumea sa interioară capătă voce la vârsta de 7 ani. Însă lupta cu tatăl sau, tatăl celuilalt copil, continuă. Paradoxal, tocmai pentru că îi seamănă enorm. Până la urmă cele mai grele lupte sunt cu cei din oglindă, nu-i așa?
Romanul Tatăl celuilalt copil a fost și ecranizat în Iran.
Cine este autoarea?
Parinoush Saniee (72 de ani) este o romancieră din Iran cunoscută pentru scrierile sale dramatice. Pasionată de literatură încă de când era mică, a urmat Facultatea de Psihologie din Teheran. În 2003 a debutat cu romanul Cel care mă așteaptă, un adevărat succes în întreaga lume. A fost inițial interzis de doua ori de regimul iranian, dar apoi a fost tradus în 26 de limbi.
Parinoush Saniee lucrează acum pentru Ministerul Educației Tenhnice din Teheran și este mamă a doi copii stabiliți în străinătate. Printre cele mai cunoscute romane ale sale sunt:
