E o întrebare grea, dar necesară. Probabil că nu încetăm niciodată să ne iubim părinții. Dar parcă relația cu ei devine din ce în ce mai apăsătoare pe măsură ce timpul crește. Nu pot să nu mă întreb acest lucru din moment ce mă confrunt cu acest subiect aproape în fiecare zi în orele de consiliere.
Sunt adulți împliniți, sau aparent împliniți, cu o carieră strălucită sau cu o familie armonioasă care încă încearcă să gestioneze conflictele cu părinții, cu preponderență relația cu mama. În ultimul an, 70% dintre clienții cu care am lucrat au avut ca obiectiv principal armonizarea relației cu mama. Știm cu toții, chiar și cu un minim de educație psihologică, cât de important este mediul familial și câte preluăm din copilărie.
Dar tot mă mir și mă întristez când oameni de 40, 50, 60 de ani sunt afectați de comportamentul mamei chiar și în prezent. E incredibil cum, indiferent de cine ajungem în viață și de câte obținem, relația cu mama ne domină mai mult decât orice altă relație. Sunt răni care nu se iartă, sunt convingeri care ies la iveală și amintiri copleșitoare care acoperă orice urmă de iubire. Când? Când încetăm să ne iubim părinții?
Recent am citit într-o carte că de fapt copiii își iubesc părinții mai mult decât își iubesc părinții copiii. Așa să fie oare? Cine poate spune?! De fapt, mai bine să nu o spună nimeni. Adevărul e că în primii ani suntem dependenți de părinți, nici nu putem supraviețui fără ei, dar apoi suntem liberi si totodată responsabili de propria noastră viață. Și-mi place să cred că orice am trăit în trecut, la maturitate e responsabilitatea noastră. Că ne putem oricând re-educa și forma caracterul pe care ni-l dorim.
Părinții noștri au fost vinovați o singură dată. A doua oară suntem noi.
Nu ne putem plânge la infinit și nu putem acuza mereu pe altcineva. Azi, la maturitate avem puterea să fim cine vrem să fim, să devenim cine vrem să devenim.
Iată o poveste chiar din cartea lui Lise Bourbeau în care abordează relația cu mama și puterea iertării. Sper să vă fie de folos, poate chiar mai mult decât îndemnurile mele.
„Aş vrea să ştiu ce anume am de învăţat din ceea ce trăiesc în relaţia cu mama mea.
Trăiesc multe emoţii, deoarece ea mă contrazice tot timpul. Este pesimistă şi îmi spune tot timpul că nu voi reuşi în ceea ce fac.
Din întrebarea ta, înţeleg că o faci pe mama ta responsabilă de emoţiile tale. Repet, este imposibil ca cineva să fie responsabil de emoţiile altcuiva. Eşti singura responsabilă de emoţiile tale, adică de felul în care reacţionezi la ceea ce spune sau face mama ta. Se poate să nu fii de acord cu ea, dar este important să ştii că ea face tot ceea ce ştie ea mai bine.
Nu ştie cum să fie optimistă. Poate pentru ea este cea mai bună modalitate de a te face să mergi mai departe. Există mulţi părinţi care cultivă acest demers negativ crezând că astfel vor culege rezultate pozitive. Din nefericire folosesc un mijloc care nu este deloc eficient.
Este posibil, de asemenea ca mama ta să aibă atât de puţină încredere în ea însăşi, să îi fie atât de teamă că nu va reuşi, că nu va îndrăzni niciodată să facă proiecte aşa cum faci tu.
Şi-ar purta pică dacă nu ar reuşi şi în plus, ar fi foarte dezamăgită de ea însăşi. Pentru a te feri de decepţii, te descurajează, chiar înainte de a începe ceva. Acţionează astfel pentru a te pregăti să accepţi mai uşor un eventual eşec. Oricare ar fi motivaţia ei, ai nevoie să înveţi să o accepţi aşa cum este. M-ai întrebat „ce am de învăţat?”
Pur şi simplu să iubeşti un părinte care are o astfel de atitudine, să simţi mai multă compasiune pentru ea, simţindu-i frica, temerile sau suferinţa.
Pentru a reuşi acest lucru, este important să o întrebi, să vorbeşti cu ea, să vezi cum se simte, cum s-ar simţi dacă ar face lucrurile pe care le faci tu. I-ar fi teamă că va eşua? Speră de fapt că tu vei reuşi sau suferă la ideea că ai putea fi dezamăgită? Vorbeşte cu ea şi ascult-o cu adevărat. Nu te acuză de nimic. Exprimă doar ceea ce crede ea.
Foloseşte-ţi inima pentru a o simţi pe mama ta, în loc să îţi asculţi mintea, crezând că ea nu te iubeşte.”
(Lise Bourbeau – Despre angajament, responsabilitate şi culpabilitate)