Mastile fricii – ale mele, ale tale, ale tuturor copiilor crescuti in prezenta unui tata violent

Mai mult decat un roman, Mastile fricii de Camelia Cavadia inglobeaza realitatea societatii de azi. O societate in care violenta in familie persista in continuare, in public sau in privat, intr-un mod ireparabil.

Mastile fricii este povestea mea, a ta, a tuturor copiilor care au avut o copilarie macinata de tipete, de batai, de lipsuri.

Autoarea cartii, Camelia Cavadia, foloseste un stil simplist si sincer de a spune lucrurilor pe nume. De a explica cum prezenta unui tata violent, dependent de alcool poate dauna in maturizarea copilului, cum poate naste caractere masochiste, inadaptate si antisociale.

Ema, personajul principal, este o femeie in toata regula, aparent o femeie ce le are pe toate: o casa impecabila, doi copii educati si un sot altruist. Fericirea pentru ea ar trebuie sa fie un sentiment permanent in conditiile in care nu ii lipseste nimic. Insa ea nu cunoaste fericirea, iar daca a trait-o vreodata nu a reusit sa o recunoasca, fiind un lucru total strain care poate trece usor pe langa tine fara macar sa iti dai seama.

Insa Ema este copilul victima al unei copilarii nefericite, alaturi de cealalta sora si un frate care primeau bataie fara motiv de la un tata care isi ura copiii. Un tata care se intorcea zilnic de la serviciu beat si care nu stia niciodata sa arate afectiune, fiind mereu coplesit de ura, furie si frustrari. Mama Emei, era si ea o victima, care isi apara copiii la inceput, dar apoi incetase lasandu-i in voia sortii. O mama aparent nepasatoare, care in ciuda suferintelor traite de copii si a batailor indurate de la tata, isi apara sotul ca pe un om bun, nevinovat, care nu stie ce face.

Ema este o femeie care a crescut fara certitudini, ci doar cu frica. Cu frica de fi ceea ce este, cu frica de a se apropia de oameni, cu frica de a se increde in ceilalti, cu frica de a iubi, cu neputinta de a accepta iubirea, cu angoase, cosmaruri si dezechilibre emotionale neintelese si niciodata marturisite.

La inceput, am intampinat-o superficial. Si ce daca? Crezi ca esti singura? Ai idee cati copii au suferit ca tine, poate si mai rau? De ce povestea ta ar fi diferita?

Pentru ca eu, intr-un fel sunt Ema. Sunt copilul care a crescut fara tata, iar primii cinci ani din viata in prezenta unui tata violent, alcoolic. Eu nu-mi amintesc, dar fratii mei au amintiri urate, triste, infricosatoare despre cum venea el acasa beat si ne ascundeam sub pat, dupa usa, in dulap, despre cate batai lua mama fara motiv, despre tipetele pe care le starnea pe scara de numai politia il putea opri, despre noptile nedormite ale mamei, despre frica pe care o starnea in noi cand se imbata.

Eu aveam sub 5 ani, si Slava Domnului, nu-mi amintesc nimic din toate astea. Asa cum nici nu-mi amintesc vreun moment de afectiune din partea lui, de vreun zambet, sau de vreo gluma pe care o spunea. Eu am fost iubita de Tatal ceresc intr-atat incat nu i-am simtit lipsa. Poate ca as fi avut nevoie de el, dar nu cunosc aceasta nevoie, nu cunosc iubirea unui tata muritor, prin urmare nu poti duce dorul a ceea ce nu cunosti. Nu l-am urat si nici nu l-am iubit. Anul trecut l-am pierdut a doua oara, dupa 25 de ani de la prima pierdere, cand l-am condus spre cimitir. Am plans ca pentru un om de care ti-e mila, am plans pentru ceea ce ar fi putut fi, am plans ca pentru atunci cand se sfarseste ceva. Atat.

Iar azi sunt o persoana pozitiva, sociabila, iubesc viata si iubesc oamenii. Am o mie de defecte, dar compensez cu dorinta de a le depasi, de a invata sa fiu mai buna, de a le constientiza. Oi fi avand anomalii, angoase existentiale, drame interioare neintelese. Insa despre care pot vorbi cu usurinta, si incerc sa nu dramatizez, sa nu le centrez in viata de acum. Stiu ca se poate si mai rau, poate daca tata ar mai fi stat in viata noastra, azi as fi avut si eu amintiri urate, atatea incertitudini si poate vreun handicap emotional, sau, pe de alta parte, poate as fi avut si eu parte de o familie fericita, completa. Prima varianta ma face sa ma simt mai usurata in schimb.

Deci de ce povestea Emei este diferita? Pentru ca Ema nu sunt eu, dar as fi putut fi! Sunt o parte din copilul Ema, dar nu si femeia Ema. Insa as fi putut fi femeia care sa respire nefericire prin toti porii, as fi putut fi femeia incapabila de iubire, as fi putut fi femeia distrusa de atacuri de panica neintelese, as fi putut fi femeia care sa isi ascunda sufletul cu toata capacitatea de disimulare scotandu-si trupul la vanzare pe gratis. As fi putut fi, dar nu sunt.

Pe langa faptul ca Dumnezeu m-a binecuvantat cu pierderi de memorie (probabil ca in acest caz un psiholog ar avea mii de interpretari si diagnosticuri la adresa mea, demne de atentia lor) cred ca modalitatea in care ajungi sa privesti viata este definitorie pentru un viitor frumos, linistit, echilibrat.

Eu aleg astfel: Si ce daca? Altii o duc mai rau, traiesc drame mai urate; triburile africane mor de inanitie, alti copii se nasc in orfelinat sau se nasc bolnavi, altii traiesc in mizerie, etc. Asa ca si ce daca eu nu am avut un tata model?

Si apoi comunicarea este extrem de importanta. Poate suna ca un cliseu, dar comunicarea vindeca rani ale sufletului pentru care nu exista tratamente. O rana interioara reprimata revine mai tarziu sub alte forme. Ingroparea amintirlor urate poate fi un blocaj in a depista fericirea adevarata, bucuria fiecarei clipe. Ascunderea realitatii trecute sau negarea ei distruge vieti inainte de inflorirea lor.

Daca as avea o putere supraumana i-as face pe toti oamenii sa vorbeasca. Daca glasul meu s-ar auzi in lume v-as spune: Vorbiti! Vorbiti acum pentru ca maine sa fiti mai bine, sa fiti mai buni! Vorbiti cu oricine si scapati de fantomele trecutului, de monstrii ascunsi in intunericul fiintei voastre. Caci cu totii avem, iar daca ii tinem acolo, se vor inmulti. Vorbiti, constientizati si fiti sinceri cu voi, cu ceilalti!

Am plans, m-am revoltat, m-am enervat, m-am infricosat si am meditat. Asta este povestea mea, a Emei, si a multora dintre noi. Mastile fricii este un avertisment pentru cei care se lasa acaparati de fantomele trecutului, care nu reusesc sa vorbeasca la timp, cei care raman in inchisoarea fricii si care nu se pot bucura de viata si nici nu pot recunoaste iubirea atunci cand o gasesc. Este o poveste despre lipsurile copilariei, despre nefericire si despre singuratate chiar si atunci cand esti inconjurat de oameni care te iubesc.

Cititi, iubiti, traiti si vorbiti!

Spread the love

5 comentarii la „Mastile fricii – ale mele, ale tale, ale tuturor copiilor crescuti in prezenta unui tata violent”

  1. Pingback: Recomandări cărți de autori români. Citește românește - Faces

  2. Pingback: Glo Extracts Monchi

  3. Pingback: 1p lsd

  4. Pingback: order psilocybe cubensis spores usa

  5. Pingback: homes for sale in El Mirage AZ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *