Sari la conținut

Reflecții despre iubire – Antoine de Saint-Exupery

Veșnic călător al spațiului dintre trăire și emoție, Antoine de Saint-Exupery vorbește despre iubire într-un mod meditativ și revelatoriu. Însemnările lui din Citadela mă fac să mă întorc mereu la el, iar și iar, de parcă niciun bilet la clasa întâi nu ar putea înlocui luxul sufletesc pricinuit de reflecțiile lui asupra iubirii.

“A dorit să obţină şi a obţinut. Dar este fericit acum? Fericirea era străduinţa de a obţine.
Priviţi planta ce-şi formează floarea. E fericită după ce floarea a apărut? Nu, e sfârşită. Şi nu mai are altceva să-şi dorească decât moartea. Căci eu cunosc dorinţa. Setea de muncă. Plăcerea de a reuşi. Apoi odihna.
Dar nimeni nu trăieşte din odihna care nu e hrană. Hrana şi scopul nu trebuie confundate.
Acela a alergat mai repede. Şi a câştigat. Dar nu ar putea trăi din cursa câştigată.
Nici cel ce iubea marea – din furtuna învinsă. Furtuna pe care o învinge este o mişcare în înotul său. Şi el cheamă o altă mişcare.
Şi plăcerea de a forma floarea, de a învinge furtuna, de a clădi templul se deosebeşte de plăcerea de a poseda o floare deja crescută, o furtună învinsă, un templu gata ridicat.

Este iluzorie speranţa de a te bucura slujind ceea ce la început ai condamnat, speranţa războinicului de a se bucura de bucuriile sedentarului.
Şi totuşi, în aparenţă, războinicul luptă pentru a dobândi ceeea ce bucură pe sedentar, dar nu are dreptul să fie dezamăgit dacă se transformă apoi în sedentar, căci e falsă tristeţea celui care spune că satisfacţia fuge mereu din faţa dorinţei.
Căci aceasta înseamnă să te înşeli asupra obiectului dorinţei.
Ceea ce urmăreşti mereu, vei spune, mereu se îndepărtează… (…) Astfel ai învins furtuna şi furtuna ta a devenit odihnă, dar odihna ta nu e decât pregătire pentru furtună.
Îţi spun: nu există amnistie divină care să te scutească de a deveni.
(……)
Şi ştiu eu, care am căzut atât de des în capcana făpturilor venite din alte părţi ale lumii, mirosind aromitor, pe care ştiam că pot pune stăpânire. Şi această ameţeală o numeam dragoste. Şi mi se părea că aş muri de sete dacă n-aş obţine-o.
(……)
Dar iat-o pe terasa mea, captivă delicată, prinsă în zborul ei. Şi eu, bărbat, eu, războinic învingător, ţinând în sfârşit răsplata luptei mele. Şi deodată, în faţa ei, nemaiştiind ce să fac…
“Porumbiţa mea, îi spuneam, turturica mea, gazela mea cu picioare lungi…”, căci în cuvintele pe care le inventam încercam s-o cuprind pe ea, de necuprins! Topindu-se aidoma zăpezii. Căci nu era nimic darul pe care-l aşteptam.
Şi strigam:”Unde eşti?”. Căci nu o întâlneam nicăieri.
(…) Iar eu, singur în cumplitul meu pustiu, o priveam, dezbrăcată, dormind.
M-am înşelat asupra prăzii, m-am înşelat în goana mea. Fugea atât de repede şi am oprit-o pentru a o face a mea… Şi, odată prinsă, nu mai există… Mi-am înţeles greşeala. Fusesem nebun ca acela care şi-a umplut ulciorul şi l-a închis în dulap, fiindcă-i plăcea cântecul fântânii…
Dar dacă nu te ating, te construiesc ca pe un templu. Şi te înalţ în lumină. Şi tăcerea ta închide în ea câmpiile. Iar eu te iubesc dincolo de mine sau de tine. Şi inventez imnuri pentru a-ţi celebra imperiul. Şi ochii ţi se închid, pleoape ale lumii.
Şi te ţin obosită, în braţele mele (…) Nu eşti decât o treaptă în drumul meu spre eternitate. Eşti făcută pentru a fi arsă, consumată, dar nu pentru a te reţine…
(………)
Durerea unuia singur, ţi-am spus, face cât durerea lumii. Şi dragostea pentru una singură clatină Calea Lactee şi stelele. Te strâng în braţe ca pe prova navei mele. Asemenea acestei plecări în largul mării, umăr de temut al dragostei…
(…………)
Îmi place cel ce rezistă, cel care se închide şi tace, cel care se păstrează tare şi cu buzele pecetluite în chinuri, cel care a rezistat chinurilor dragostei. Cel care preferă şi care este nedrept că nu iubeşte. Cel care este asemenea unui turn redutabil, ce nu va fi niciodată cucerit… Căci urăsc uşurinţa. Si cel care nu se opune nu e om. Om fără ferment. (…)
Iată enigma care mă frământa, ca si aceea a dragostei, când, goală, o ţineam in braţe, supusă. Măreţie a omului si totuşi josnicie, căci îl ştiu măreţ în credinţa sa şi nu în orgoliul revoltei sale.
(…………)
La fel, dragostea. Iluzia că o întâlneşti, când, de fapt, se învaţă.
Şi se înşeală cel care rătăceşte prin viaţă, pentru a fi cucerit, cunoscând prin scurte fioruri gustul tumultului inimii şi visând să întâlnească marea febră ce-l va încinge odată pentru totdeauna, deşi ea nu este, în slăbiciunea inimii şi nimicnicia colinei pe care a învins-o, decât o deşartă victorie a inimii sale. De asemenea, nu te odihneşti în dragoste, dacă ea nu se transformă din zi în zi (…). Dar tu vrei să te aşezi în gondola ta şi să devii cântec de gondolier pentru totdeauna. Şi te înşeli.
Căci nu are semnificaţie ceea ce nu e ascensiune sau trecere. Iar dacă te opreşti, nu vei găsi decât plictiseala, căci priveliştea nu mai are nimic să-ţi spună. Şi vei repudia femeia, când ar fi trebuit ca tu să fii repudiat.”

Despre iubirea neîmpărtăşită

“Dacă dragostea ta nu are speranţa să fie împărtăşită, trebuie s-o păstrezi în tăcere.
Ea poate să mocnească în tine, dacă e linişte. Căci ea creează o direcţie în lume şi orice direcţie care-ţi permite să te apropii, să te îndepărtezi, să intri, să ieşi, să găseşti, să pierzi, te înalţă.
Căci tu eşti cel ce trebuie să trăiască. Dar nu există viaţă dacă nici un zeu n-a creat pentru tine linii de forţă.
Dacă dragostea ta nu este împărtăşită şi devine implorare zadarnică pentru o răsplată a fidelităţii tale, şi dacă nu ai forţa de a păstra tăcere, atunci, dacă exista vreun medic, mergi la el să te vindece.
Căci nu trebuie să confunzi dragostea cu sclavia inimii. Dragostea care se roagă e frumoasă, dar cea care imploră este a unei slugi. Dacă dragostea ta se loveşte de absolutul lucrurilor, ca de pildă exilul sau zidul de netrecut al unei mănăstiri, mulțumește Domnului dacă aceea pe care o iubeşti te iubeşte şi ea, deşi este, în aparenţă, surdă şi oarbă.
Căci există, pentru tine, o lumină aprinsă în lume. Puţin contează că nu te poţi folosi de ea. Căci cel ce moare în deşert, deşi moare, este bogat cu casa sa îndepărtată.
Dacă voi clădi suflete mari şi îl voi alege pe cel mai perfect dintre ele pentru a-l închide în zidurile tăcerii, vei spune că nimeni nu va primi nimic de la el. Şi totuşi, el înnobilează întreg imperiul. Oricine trece în depărtare se prosternează.
Şi astfel iau naştere semnele şi miracolele. Dacă există dragoste pentru tine, deşi inutilă, şi dragoste din partea ta în schimb, vei păşi în lumină. Căci doar ruga căreia tăcerea îi este răspuns este grandioasă, atunci când divinitatea există.
Iar dacă dragostea ta e împărtăşită şi braţe se deschid pentru tine, roagă-te ca această dragoste să fie salvată de la putreziciune, căci mă tem pentru inimile prea fericite.”

Spread the love

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

0
    0
    Cosul tau
    Upss..cosul tau e golHai in magazin