Tic-tac! Alarma suna. Trezeste-te! Copilaria a trecut. Vremea povestilor s-a terminat. Incepe viata. Deci schimbarea. Si odata cu ea ne pierdem inocenta, visurile, idealurile, speranta si, in cele mai nefericite cazuri, valorile morale. Daca pana acum am trait frumos, acum e timpul sa luptam.
La inceput ne doare pentru ca trezirea are nevoie de perioade de tranzitie. Iar aceste perioade ne costa pierderea zambetului, cosmaruri si zbucium launtric devastator. Intrebari parca trase cu tancul ne intuneca ratiunea si intreaga noastra seninatate, puritatea si inocenta sunt spulberate de furtuni. Asta e maturizarea! Asta e perioada in care faci cunostinta cu viata asa cum este ea. Acesta e pragul care delimiteaza realitatea de poveste, iluzia de adevar.
Iar daca acum gandim ca e rau, ne inselam. Acesta e doar inceputul. Vremurile apocaliptice abia incep. Fazele prin care trecem evolueaza treptat. De la faza de negare, la cea de constientizare, apoi acceptare si nu in cele din urma, la actiune!
Viata este doar o clipa. Uneori un vis frumos pe care-l traim cu totii pana dimineata. Din pacate dimineata vine mult mai repede decat ne asteptam. Si oricat am vrea sa ne culcam la loc, intotdeauna va exista o alarma care sa ne trezeasca cu adevarat.
Pe parcurs, descoperim aspecte ale vietii pe care am dori sa nu le fi cunoscut. Intalnim oameni care ne schimba principiile, tipare cu care nu eram obisnuiti, oameni care lasa urme si zgarieturi pe cerul nostru senin. Traim experiente care nu lasa nimic de dorit si din care invatam atat de putin. Uneori chiar nimic. Intamplari care ne schimba si ne indeamna pe cai intunecate. Sunt mii de factori, atat interni cat si externi care determina ratacirea noastra. Care definesc noua noastra structura, in forma ei matura. Evolutie sau regres? Din pacate, maturizarea inseamna adeseori regres.
Caci acesta e adevarul. Ne maturizam. Toate aceste dezamagiri, toate aceste aspecte negative nou descoperite demonstreaza maturizarea noastra. Iar maturizarea inseamna schimbare. Pentru ca ne trezim din naivitatea care ne-a guvernat viata pana acum si intram intr-o lume noua, in care nu exista printi, casteluri, nemurire sau iubire eterna.
Intr-o lume in care umanul prevaleaza divinul, iar iubirea eterna este de neconceput. Ne-ar trebui o putere spirituala profunda si supraomeneasca pentru a fi in stare sa o simtim sau traim. Adevarul este ca nu am simtit-o niciodata pentru ca nu suntem in stare, nu suntem capabili de sentimente inaltatoare. Suntem straini pana si fata de Divinitate si atunci cum vrem noi sa ne iubim semeniii, daca nu ne iubim Creatorul? Suntem oameni, prin urmare vom ramane mereu cu un statut inferior.
Bineinteles exista mereu exceptii de la regula; aici ma refer la maestri spirituali, la sfinti, la marii intelepti ai Ortodoxiei si nu numai.
Iar acum ne lovim atat de des de pragul de la usa de parca am astepta sa ne formam craniul de asa natura incat sa nu mai simtim urmatoarea lovitura. De fapt, ceea ce ar trebui sa facem e sa ne aplecam cand traversam pragul…
Neputinta noastra este oarecum justificata. Am fost protejati inca de la nastere. Mai intai a fost placenta care ne-a invaluit micul nostru univers cu protectie si hrana, apoi bratele calduroase ale mamei, apoi caminul intim care ne-a tinut departe de lume, iar apoi, in procesul evolutiei noastre ne-am descoperit deodata invadati si goi, fara niciun zid de protectie, dezarmati si dezorientati. Prinsi in acest vartej existential cotidian suntem loviti de pretutindeni. Si oricat am intinde mana dupa un suport, vidul ne loveste sarcastic. Si atunci adevarul ne izbeste – trebuie sa ne descurcam singuri!
Cum sa nu-ti fie dor de copilarie cand maturizarea vine cu atatea provocari si atatea schimbari antagonice fata de principiile noastre initiale?
De cate ori nu ati trait experiente din care sa conchideti ca maturizarea e mai degraba un regres?
De ce unele lectii se invata atat de greu, in ciuda faptului ca le intelegem si le constientizam de fiecare data?
Cate intrebari fara raspuns exista cu adevarat?
Cumva suntem cu totii propriile noastre victime, ale propriilor noastre intrebari, vicii, cugetari si obiceiuri, uneori pentru o clipa, alteori permanent. Dar sa nu uitam ca suntem doar in trecere prin viata asta; pasim si mergem mai departe. Intotdeauna! Nimic nu dureaza si totul trece. Si noi, si clipa. Asa ca…
Cititi, iubiti, traiti!