Legătura cu părinții este primul model de relație, prima experiență extrauterină. Ne conturăm principiile, valorile, modul de a iubi și de a ne conecta cu oamenii în funcție de relația pe care o avem cu oamenii care ne-au dat viață.
Primul an din viață este unul decisiv pentru modul în care ne vom dezvolta parcursul existențial. Ne formăm în uterul mamei, prin urmare mama reprezintă pentru noi viața însăși. Aterizăm pe lume în durere, cu plânsete, uneori cu senzația de sufocare. Nu e tocmai o experiență plăcută. Suntem neputincioși, neînțeleși, scoși din zona de confort, fără niciun control asupra a tot ceea ce trăim.
Orice separare de mamă înseamnă separare de viață.
Mama devine primordială pentru noi. Iar orice separare de mamă înseamnă separare de viață. Căci fără ea nu trăim. De aceea orice distanțare de ea ne poate afecta structura noastră emoțională.
Întregul nostru ADN este compus din toate celule necesare pentru a supraviețui și pentru a rezista. Avem cu toții o așa zisă „capacitate de reziliență” în funcție de traumele moștenite.
Însă cu toții dezvoltăm o traumă atunci când are loc separarea de mamă. Fie că e vorba de depresie târzie, anxietate, imposibilitatea de atașament, instabilitate emoțională sau multe alte consecințe pe termen lung.
Separarea poate avea loc printr-o vacanță luată la momentul nepotrivit, printr-o internare la spital, vreun șoc trăit de mamă care îi fură toată atenția, apariția unui alt frate, probleme în căsnicie, mutare sau boală. Odată cu apariția unui eveniment asemănător, copilul are de suferit. Să nu uităm că el este dependent de mamă, nou venit într-o lume complicată, fără control sau putere.
Însă această separare poate fi apoi reconciliată, dacă mama compensează golurile create. Se poate reapropia de copil oferindu-i și garantându-i tot ceea ce i-a lipsit – siguranță, afecțiune, importanță.
Dar pentru asta e nevoie de o asumare completă a mamei, o asumare conștientă care nu face parte din instinctul matern. Ci din multă informare, educație și prezență de spirit. Pentru că adeseori părinții nu interpretează corect nevoile copiilor.
De exemplu, o mamă venită de la serviciu poate interpreta indiferența și nepăsarea copilului față de apariția ei ca un așa-zis progres în dezvoltarea sa, ca un pas către propria independență. Și nicidecum ca o durere a acestuia sau ca o izolare a acestuia ca rezultat al abandonului.
Un copil izolat este un copil care are nevoie de iubire.
În loc să compenseze absența ei cu afecțiune și înțelegere, mama tinde să se îndepărteze și mai mult oferindu-i spațiu. Însă un copil izolat este un copil care are nevoie de iubire mai mult decât cel care fuge în brațele părinților.
Astfel, într-o asemenea dinamică, separarea are loc definitiv, fără ca măcar să se conștientizeze. Nici de copil, nici de mamă. Copilul crește, apar din ce în ce mai multe neînțelegeri, urmate și de adolescență și de cele două lumi care îi despart până când ajung doi oameni străini. Din ce în ce mai distanțați.
Ulterior, copilul poate deveni bărbatul incapabil de o relație serioasă sau de atașament. Pentru că, inconștient, se protejează de o posibilă separare.
Sau poate deveni femeia care se atașează de bărbați indisponibili emoțional, dar rămân blocate în relație pentru că nu ar mai suporta o „separare”.
Copilul devine loial părintelui respins.
Femeia care preia tot ceea ce respinge la mamă, tocmai dintr-o loialitate inconștientă. Atunci când iubirea firească pentru mamă este respinsă, ea nu este eliminată, ci caută o altă formă de existență. Și adeseori prinde viață prin copiere, prin preluare de trăsături, astfel încât să coexiste.
După spusele lui Freud, această iubire se transformă într-o loialitate inconștientă. De fapt se reiau tipare vechi, exact cele mai respingătoare, și se transmit mai departe, din generație în generație, până vor fi rezolvate.
Dar și dinamica dintre părinți este primordială. Părinții sunt modelul pe care și-l aleg copiii. Relația dintre părinți devine relația pe care o construiesc atât conștient, cât și inconștient.
Doi frați care trăiesc într-un mediu toxic, cu un tată violent, pot fi afectați de aceeași traumă într-un mod total diferit. Cel care-și respinge tatăl, cel care-l critică poate prelua comportamentul și viciul tatălui dintr-o loialitate inconștientă. Pentru că odată ce-ți respingi părintele, negi o iubire invincibilă care se va manifesta oricum.
Iar cel care își acceptă și înțelege părintele, devine independent de comportamentul acestuia. Fuzionează mai mult cu mama, cu nefericirea ei, garantând astfel fericirea propriei sale soții. Devine loial mamei sale, invocând binele său deasupra viciilor.
Părinții noștri dețin cheia vindecării noastre.
Dacă vrem să atragem relații sănătoase, prietenii echitabile, să preluăm frâiele viselor noastre, să trăim autentic, să ne asumăm responsabilitatea pentru propriile decizii, să trăim viața într-un mod armonios, să ne bucurăm de tot ceea ce avem, e necesar să reparăm relațiile cu părinții, indiferent că sunt vii sau nu.